Și totuși, ce înseamnă a fi un om bun? Ce reprezintă bunătatea ca trăsătură? Compasiunea, grija față de ceilalți? Însușirea de-a pune interesele celorlalți deasupra intereselor proprii?
Am doar 16 ani abia împliniți, dar un lucru l-am observat în ceea ce privește bunătatea. Odată ce ajuți o anumită persoană o data, de două, de trei ori - a patra oară, ajutorul tău va arăta în ochii ei asemeni unei obligațiuni.
Oamenii, cînd văd bunătate, așteptă bunătate. Ei știu, ei doresc, ei consideră că bunătatea e o trăsătură tipică a ta. Te prind, te leagă și îți impun regulile proprii de joc, iar fapta ta bună, micul tău ajutor se transformă într-o rutină obligatorie ce nu ție îți aduce folos, ci ei! Mai mult ca atît, persoana în cauză percepe acest lucru ca pe ceva absolut obișnuit.
Mai simplu zis, acea persoană începe a se folosi de bunătatea ta. Iar odată ce spui 'stop' la toate acestea, devii un om antipatic și răutăcios, căruia mereu i se va reaminti acest unic refuz.
De ce nu putem face o faptă bună fară ca apoi să fim obligați s-o repetăm de nenumărate ori?
De ce o simplă faptă bună este urmată de această sentință inevitabilă și totalmente eronată?
De ce un simplu 'nu'
acoperă tot ajutorul acordat anterior?
De ce acest 'nu' te transformă
brusc și iminent dintr-o bunătate de om într-o creatură rece și
nepăsătoare?
Desigur, nu vorbesc depre toți oamenii. Sunt excepții. Excepții sunt absolut peste tot! Dar marea majoritate nu face parte din aceste excepții. Poate că facem asta involuntar. Poate că însușirea de-a
sorbi toată răbdarea și bunătatea din om deja ni s-a infiltrat în sînge. Cei ce-au fost înaintea noastră au fost învățați să tacă, să uite de interesele proprii și să le înlocuiască cu necesitatea anumitor lucruri impuse de alții. Oamenii au fost practic programați să-i lese pe ceilalți sub piele fără să ceară ceva înapoi. Posibil că anume acolo se ascund rădăcinile acestui viciu. Sau poate e o trăsătură tipic română, originea căreia se află adînc în istorie.
Nicidecum nu vreau să împrăștii mesajul că bunătatea este nefolositoare și nu trebuie să răscolim prin ea vreo dată. Doar că în toate există măsură. Chiar și în calitățile bune. La urma urmei, nu toți merită să se alinte din bunătatea noastră. Familia, prietenii, persoanele chiar bune la suflet și sincere, pe ele mereu le putem încînta cu savoarea bunătății. Iar cîteodată, unii ne mai 'imploră' să le arătăm și colții, pe care trebuie să-i mai scoatem din cînd în cînd.
