Natural și simplu

Inspiri, expiri...  Inspiri, expiri... Inspiri, expiri...

Și care-i greutatea? Pare simplu.. Nu? Să trăiești. 
Tipic, banal, natural .. și simplu.

Și totuși, nu-i nici pe departe simplu..
Pentru că mereu căutăm ceea ce ne lipsește și nu apreciem ceea ce e deja al nostru!
Pentru că complicăm și exagerăm..
Pentru că transformăm cea mai mică durere într-o catastrofă!
Pentru că încercăm să găsim ceva mai bun decît azi, iar mîine tînjim după trecut!
Pentru că facem mereu aceleași greșeli!
Pentru că suntem atît de romantici, și pînă la urmă ne plictisim de atîta romantism..
Pentru că întotdeauna fugim, fugim și fugim de durere, și niciodată nu-i privim în ochi cu încredere.
Pentru că nu ne respectăm pe noi înșine!
Pentru că ascultăm dar nu auzim..
Pentru că cerem prea mult, oferind prea puțin.
Pentru că ignorăm.
Pentru că nici măcar nu ne dăm silința să înțelegem, dar criticăm.
Pentru că mereu e devină „acela” sau „aceea” sau „celălalt”... numai nu „eu”.
Pentru că simțim, dar tăcem..

Ei bine, sunt obosită și fizic și mental. Nu vreau decît ceva tipic, banal, natural.. și simplu.

Exams

De mult timp nu am scris. Nu știu, probabil că din cauza lipsei de inspirație sau a timpului... Vorbind de timp, atît de repede a trecut semestrul acesta! Parcă ieri eram la primul sunet, sau aranjam sala festivă pentru Anul Nou, sau așteptam să vină soarele mai repede...
Oricum, acum am atîtea gînduri, atîîîteeeaa!! Partea „funny” e că sunt amestecate a dracului de tare. Și n-am idee cum să fac oridine în ele. Pentru o clipă mă gîndesc la pantofii noi, apoi brusc la „care e sensul meu pe lume?”, apoi urmează „offf, trebuie să mă ocup cu sportul” și tot așa ajungînd la „awww ce-i de sweet băiatul ăla)”. Mdaaa, și să nu uităm de examene. Da! Naiba să le ia! Și pe ele, și pe cei din Ministerul Educaței cu camerele și curriculele lor! Cum mi-a zis cineva „Să le dai cu cărțile proprii în cap și să-i întreb dacă măcar vreo treime din ceea ce e scris în ele cunosc!!”...
Concluzia... Mă gîndesc la orice/oricine, mă interesează totul... în afară de examene.

Șii, să deschid cartea de istorie sau nu?.. Asta-i întrebarea. :)

Un hobby mai vechi

Cu cîteva ore în urmă m-am uitat în pozele mele vechi de care am uitat complet.
Le-am găsit pe următoarele, care atît de tare îmi plaaac! Și, desigur că nu am rezistat tentației de a le posta pe blog.
Sper să vă placă! (P.S. Creații proprii în totalitate.)

Bunătate

Și totuși, ce înseamnă a fi un om bun? Ce reprezintă bunătatea ca trăsătură? Compasiunea, grija față de ceilalți? Însușirea de-a pune interesele celorlalți deasupra intereselor proprii?

Am doar 16 ani abia împliniți, dar un lucru l-am observat în ceea ce privește bunătatea. Odată ce ajuți o anumită persoană o data, de două, de trei ori - a patra oară, ajutorul tău va arăta în ochii ei asemeni unei obligațiuni.

Oamenii, cînd văd bunătate, așteptă bunătate. Ei știu, ei doresc, ei consideră că bunătatea e o trăsătură tipică a ta. Te prind, te leagă și îți impun regulile proprii de joc, iar fapta ta bună, micul tău ajutor se transformă într-o rutină obligatorie ce nu ție îți aduce folos, ci ei! Mai mult ca atît, persoana în cauză percepe acest lucru ca pe ceva absolut obișnuit.
Mai simplu zis, acea persoană începe a se folosi de bunătatea ta. Iar odată ce spui 'stop' la toate acestea, devii un om antipatic și  răutăcios, căruia mereu i se va reaminti acest unic refuz.

De ce nu putem face o faptă bună fară ca apoi să fim obligați s-o repetăm de nenumărate ori?
De ce o simplă faptă bună este urmată de această sentință inevitabilă și totalmente eronată?
De ce un simplu 'nu' acoperă tot ajutorul acordat anterior?
De ce acest 'nu' te transformă brusc și iminent dintr-o bunătate de om într-o creatură rece și nepăsătoare?


Desigur, nu vorbesc depre toți oamenii. Sunt excepții. Excepții sunt absolut peste tot! Dar marea majoritate nu face parte din aceste excepții. Poate că facem asta involuntar. Poate că însușirea de-a sorbi toată răbdarea și bunătatea din om deja ni s-a infiltrat în sînge. Cei ce-au fost înaintea noastră au fost învățați să tacă, să uite de interesele proprii și să le înlocuiască cu necesitatea anumitor lucruri impuse de alții. Oamenii au fost practic programați să-i lese pe ceilalți sub piele fără să ceară ceva înapoi. Posibil că anume acolo se ascund rădăcinile acestui viciu. Sau poate e o trăsătură tipic română, originea căreia se află adînc în istorie.

Nicidecum nu vreau să împrăștii mesajul că bunătatea este nefolositoare și nu trebuie să răscolim prin ea vreo dată. Doar că în toate există măsură. Chiar și în calitățile bune. La urma urmei, nu toți merită să se alinte din bunătatea noastră. Familia, prietenii, persoanele chiar bune la suflet și sincere, pe ele mereu le putem încînta cu savoarea bunătății. Iar cîteodată, unii ne mai 'imploră' să le arătăm și colții, pe care trebuie să-i mai scoatem din cînd în cînd.

Răbdare

Și doare, doare atunci cînd realizezi
Că celorlalți chiar nu le pasă -
De te distruge, plîngi, sau te blochezi,
De suferința-n tine apasă.

Tortura îți presează tîmpla;
Lacrima afară vrea;
Dar rămîi tare, agățată
De respirația uimitor de grea.

Și nu-s de piatră! Nici de-oțel!
Vreau să strig odată tare!
Să fac un mondial apel
Către liniște.. și răbdare.

Doare..

În copilărie plîngem des. Motivele erau cele mai diverse: loviturile căpătate datorită neatenției, mofturile, ș.a.
Cu vîrsta, lacrimile sec. Totodată ele redau cu mult mai multă suferință decît în copilărie.
 Și doare! Doare tare! Cînd simți lacrimile extraordinar de grele cutreierînd obrazul. Dar totuși mai tare doare conștientizarea că nimeni nu e ferit de aceste lacrimi. Te pot lua într-o surprindere uimitor de doborîtoare... și îți sugrumă sufletul. Azi, mîine, peste 2 sau 20 de ani, ele oricum vor veni... și pentru ele nu contează cît de antipatică ne este prezența lor și a pierderii ce le cauzează! Cît de repede și se departe nu am alerga, ele oricum ne ajung din urmă... :(

Mi-e dor de lacrimile copilăriei, căci nu vreau să mai plîng vreodată cu astfel de lacrimi acide. Vreau să plîng din cauza unei note mici, a unei vînătăi sau din cauza faptului că mama nu mi-a cumpărat jucăria pe care-o doream...
 

Perfectă

Da. Viața e grea, impevizibilă, dulce, scurtă, încîlcită, pe alocuri crudă, veselă, nemiloasă, tristă, caldă, melancolică, desfătăroare, amară, deprimantă, încîntătoare, dezolantă, plăcută, complicată, amară, minunată, întortochetă, banală, uimitoare, ciudată, eronată, senină, inexactă, temătoare, plictisitoare, plină de dragoste, fără sens, cu sens, lungă, ipocrită, norocosă, rece, stresantă, sfidătoare, arogantă, însorită, disprețuitoare, obraznică, perversă, scumpă, simplă, perfectă. Combină necombinabilul. Îmbină calități total opuse.
În fine, fiecare și-o modelează după bunul plac.

Dar totuși, ea rămîne frumoasă!

That's so fu**ing true!

Perfecțiune?

Tot mai des urechile mele înfloresc de  autocritică de genul " Sunt prea grasă!"; "Am nasul prea mare!"; "Nu sunt frumoasă!"; "Îmi urăsc pistruii!".
Și totuși, cum trebuie să arătăm că să fim mulțumite?
Buze pline, ochi mari și verzi, gene lungi, piele perfectă, aluniță deasupra buzei, nas mic. Toate acestea plus 170 cm, talie subțire, picioare lungi, fund bombat și sîni frumoși. Deci, ăștia sunt parametrii frumuseții? Parametri perfecțiunii?

Lumea e nebună când vine vorba de frumuseţe. I-am stabilit singuri niște criterii nebune. Stăm cu orele în fața oglinzii, ne întindem "perfecțiunea" pe față, o îmbrăcăm, doar pentru a corespunde acestor criterii. Sau poate că ne placem mai mult cu acest strat de "perfecțiune".

Mamele deja ne-au dăruit perfecțiunea, iar ceea ce ne dorim  să fim e doar o prostie băgată în capul nostru chiar de noi.

Am uitat complet de faptul că oamenii reali preferă să vadă o persoană cu simțul umorului, inteligentă, optimistă, liberă, care se simte bine cu sine însăși. Ceea ce ține de fizicul nostru e deja altceva. Odată  ce ne simțim bine în proprie piele, deja suntem frumoși. Iar cei ce nu văd asta n-au decît să-și țină părerile pentru ei.

Perfecțiune înseamnă blîndețe, inteligență, puterea de-a ierta și de-a trăi mai departe indiferent de cît de tare doare. Perfecțiune înseamnă Mama, bunica, sora, prietena. Perfecțiune înseamnă fericire, însușirea de-a te înțelege și a te respecta indiferent de părerile celorlalți!