Natural și simplu

Inspiri, expiri...  Inspiri, expiri... Inspiri, expiri...

Și care-i greutatea? Pare simplu.. Nu? Să trăiești. 
Tipic, banal, natural .. și simplu.

Și totuși, nu-i nici pe departe simplu..
Pentru că mereu căutăm ceea ce ne lipsește și nu apreciem ceea ce e deja al nostru!
Pentru că complicăm și exagerăm..
Pentru că transformăm cea mai mică durere într-o catastrofă!
Pentru că încercăm să găsim ceva mai bun decît azi, iar mîine tînjim după trecut!
Pentru că facem mereu aceleași greșeli!
Pentru că suntem atît de romantici, și pînă la urmă ne plictisim de atîta romantism..
Pentru că întotdeauna fugim, fugim și fugim de durere, și niciodată nu-i privim în ochi cu încredere.
Pentru că nu ne respectăm pe noi înșine!
Pentru că ascultăm dar nu auzim..
Pentru că cerem prea mult, oferind prea puțin.
Pentru că ignorăm.
Pentru că nici măcar nu ne dăm silința să înțelegem, dar criticăm.
Pentru că mereu e devină „acela” sau „aceea” sau „celălalt”... numai nu „eu”.
Pentru că simțim, dar tăcem..

Ei bine, sunt obosită și fizic și mental. Nu vreau decît ceva tipic, banal, natural.. și simplu.

Exams

De mult timp nu am scris. Nu știu, probabil că din cauza lipsei de inspirație sau a timpului... Vorbind de timp, atît de repede a trecut semestrul acesta! Parcă ieri eram la primul sunet, sau aranjam sala festivă pentru Anul Nou, sau așteptam să vină soarele mai repede...
Oricum, acum am atîtea gînduri, atîîîteeeaa!! Partea „funny” e că sunt amestecate a dracului de tare. Și n-am idee cum să fac oridine în ele. Pentru o clipă mă gîndesc la pantofii noi, apoi brusc la „care e sensul meu pe lume?”, apoi urmează „offf, trebuie să mă ocup cu sportul” și tot așa ajungînd la „awww ce-i de sweet băiatul ăla)”. Mdaaa, și să nu uităm de examene. Da! Naiba să le ia! Și pe ele, și pe cei din Ministerul Educaței cu camerele și curriculele lor! Cum mi-a zis cineva „Să le dai cu cărțile proprii în cap și să-i întreb dacă măcar vreo treime din ceea ce e scris în ele cunosc!!”...
Concluzia... Mă gîndesc la orice/oricine, mă interesează totul... în afară de examene.

Șii, să deschid cartea de istorie sau nu?.. Asta-i întrebarea. :)

Un hobby mai vechi

Cu cîteva ore în urmă m-am uitat în pozele mele vechi de care am uitat complet.
Le-am găsit pe următoarele, care atît de tare îmi plaaac! Și, desigur că nu am rezistat tentației de a le posta pe blog.
Sper să vă placă! (P.S. Creații proprii în totalitate.)

Bunătate

Și totuși, ce înseamnă a fi un om bun? Ce reprezintă bunătatea ca trăsătură? Compasiunea, grija față de ceilalți? Însușirea de-a pune interesele celorlalți deasupra intereselor proprii?

Am doar 16 ani abia împliniți, dar un lucru l-am observat în ceea ce privește bunătatea. Odată ce ajuți o anumită persoană o data, de două, de trei ori - a patra oară, ajutorul tău va arăta în ochii ei asemeni unei obligațiuni.

Oamenii, cînd văd bunătate, așteptă bunătate. Ei știu, ei doresc, ei consideră că bunătatea e o trăsătură tipică a ta. Te prind, te leagă și îți impun regulile proprii de joc, iar fapta ta bună, micul tău ajutor se transformă într-o rutină obligatorie ce nu ție îți aduce folos, ci ei! Mai mult ca atît, persoana în cauză percepe acest lucru ca pe ceva absolut obișnuit.
Mai simplu zis, acea persoană începe a se folosi de bunătatea ta. Iar odată ce spui 'stop' la toate acestea, devii un om antipatic și  răutăcios, căruia mereu i se va reaminti acest unic refuz.

De ce nu putem face o faptă bună fară ca apoi să fim obligați s-o repetăm de nenumărate ori?
De ce o simplă faptă bună este urmată de această sentință inevitabilă și totalmente eronată?
De ce un simplu 'nu' acoperă tot ajutorul acordat anterior?
De ce acest 'nu' te transformă brusc și iminent dintr-o bunătate de om într-o creatură rece și nepăsătoare?


Desigur, nu vorbesc depre toți oamenii. Sunt excepții. Excepții sunt absolut peste tot! Dar marea majoritate nu face parte din aceste excepții. Poate că facem asta involuntar. Poate că însușirea de-a sorbi toată răbdarea și bunătatea din om deja ni s-a infiltrat în sînge. Cei ce-au fost înaintea noastră au fost învățați să tacă, să uite de interesele proprii și să le înlocuiască cu necesitatea anumitor lucruri impuse de alții. Oamenii au fost practic programați să-i lese pe ceilalți sub piele fără să ceară ceva înapoi. Posibil că anume acolo se ascund rădăcinile acestui viciu. Sau poate e o trăsătură tipic română, originea căreia se află adînc în istorie.

Nicidecum nu vreau să împrăștii mesajul că bunătatea este nefolositoare și nu trebuie să răscolim prin ea vreo dată. Doar că în toate există măsură. Chiar și în calitățile bune. La urma urmei, nu toți merită să se alinte din bunătatea noastră. Familia, prietenii, persoanele chiar bune la suflet și sincere, pe ele mereu le putem încînta cu savoarea bunătății. Iar cîteodată, unii ne mai 'imploră' să le arătăm și colții, pe care trebuie să-i mai scoatem din cînd în cînd.

Răbdare

Și doare, doare atunci cînd realizezi
Că celorlalți chiar nu le pasă -
De te distruge, plîngi, sau te blochezi,
De suferința-n tine apasă.

Tortura îți presează tîmpla;
Lacrima afară vrea;
Dar rămîi tare, agățată
De respirația uimitor de grea.

Și nu-s de piatră! Nici de-oțel!
Vreau să strig odată tare!
Să fac un mondial apel
Către liniște.. și răbdare.

Doare..

În copilărie plîngem des. Motivele erau cele mai diverse: loviturile căpătate datorită neatenției, mofturile, ș.a.
Cu vîrsta, lacrimile sec. Totodată ele redau cu mult mai multă suferință decît în copilărie.
 Și doare! Doare tare! Cînd simți lacrimile extraordinar de grele cutreierînd obrazul. Dar totuși mai tare doare conștientizarea că nimeni nu e ferit de aceste lacrimi. Te pot lua într-o surprindere uimitor de doborîtoare... și îți sugrumă sufletul. Azi, mîine, peste 2 sau 20 de ani, ele oricum vor veni... și pentru ele nu contează cît de antipatică ne este prezența lor și a pierderii ce le cauzează! Cît de repede și se departe nu am alerga, ele oricum ne ajung din urmă... :(

Mi-e dor de lacrimile copilăriei, căci nu vreau să mai plîng vreodată cu astfel de lacrimi acide. Vreau să plîng din cauza unei note mici, a unei vînătăi sau din cauza faptului că mama nu mi-a cumpărat jucăria pe care-o doream...
 

Perfectă

Da. Viața e grea, impevizibilă, dulce, scurtă, încîlcită, pe alocuri crudă, veselă, nemiloasă, tristă, caldă, melancolică, desfătăroare, amară, deprimantă, încîntătoare, dezolantă, plăcută, complicată, amară, minunată, întortochetă, banală, uimitoare, ciudată, eronată, senină, inexactă, temătoare, plictisitoare, plină de dragoste, fără sens, cu sens, lungă, ipocrită, norocosă, rece, stresantă, sfidătoare, arogantă, însorită, disprețuitoare, obraznică, perversă, scumpă, simplă, perfectă. Combină necombinabilul. Îmbină calități total opuse.
În fine, fiecare și-o modelează după bunul plac.

Dar totuși, ea rămîne frumoasă!

That's so fu**ing true!

Perfecțiune?

Tot mai des urechile mele înfloresc de  autocritică de genul " Sunt prea grasă!"; "Am nasul prea mare!"; "Nu sunt frumoasă!"; "Îmi urăsc pistruii!".
Și totuși, cum trebuie să arătăm că să fim mulțumite?
Buze pline, ochi mari și verzi, gene lungi, piele perfectă, aluniță deasupra buzei, nas mic. Toate acestea plus 170 cm, talie subțire, picioare lungi, fund bombat și sîni frumoși. Deci, ăștia sunt parametrii frumuseții? Parametri perfecțiunii?

Lumea e nebună când vine vorba de frumuseţe. I-am stabilit singuri niște criterii nebune. Stăm cu orele în fața oglinzii, ne întindem "perfecțiunea" pe față, o îmbrăcăm, doar pentru a corespunde acestor criterii. Sau poate că ne placem mai mult cu acest strat de "perfecțiune".

Mamele deja ne-au dăruit perfecțiunea, iar ceea ce ne dorim  să fim e doar o prostie băgată în capul nostru chiar de noi.

Am uitat complet de faptul că oamenii reali preferă să vadă o persoană cu simțul umorului, inteligentă, optimistă, liberă, care se simte bine cu sine însăși. Ceea ce ține de fizicul nostru e deja altceva. Odată  ce ne simțim bine în proprie piele, deja suntem frumoși. Iar cei ce nu văd asta n-au decît să-și țină părerile pentru ei.

Perfecțiune înseamnă blîndețe, inteligență, puterea de-a ierta și de-a trăi mai departe indiferent de cît de tare doare. Perfecțiune înseamnă Mama, bunica, sora, prietena. Perfecțiune înseamnă fericire, însușirea de-a te înțelege și a te respecta indiferent de părerile celorlalți!

Happy New Year!

Mă fascinează atmosfera în care ne aflăm la moment: aromă de mandarine, filme, cîntece de Crăciun și Revelion, miros de brad ce stăpînește toată casa, dispozitie bună completată de dorința nebunească de-a dansa.

Și la un moment dat vreai ca anul care vine să fie exact la fel!!! Da, vor fi examene, decizii importante de luat, probleme legate de note ce ne par prea mici și nici în ruptul capului nu ne convin, conflicte cu părinții, probleme "sentimentale" combinate cu urcușuri și coborîșuri emoționale... Da, mă sperie toate astea. Adică, lumeee, am doar 15 ani! De unde naiba apar toate astea? Dar totuși o firmitură din mine e atît de indirefentă! Speră și vrea să sară-n sus de bucurie, iar la moment, anume această firmitură stă la cîrma capului meu.
Cred că e o însușire îndrăcită a adolescenței... Da îmi place! :)




Un banal, dar foarte și foarte sincer Revelion fericit, urmat de-un an mai bogat de zeci de ori în fericire, sănătate, bani (cum fără ei) și mult succes ! :)

Biletele

Si uite asa...
Cu citeva zile in urma, impreuna cu colegii de clasa am participat la un "joc", asa sa-i zic. Fiecare a primit cite o foita pe care putea scrie orice mesaj adresat oricarui coleg. Personal am primit 3 biletele, si toate m-au impresionat. Unul dintre ele continea faptul ca "in unele activitati ma implic prea mult iar in altele prea putin". Un fel de critica as zice eu. Sunt deschisa pentru orice fel de opinii, asa ca biletelul nu m-a afectat, mai ales fiindca acest lucru il stiam si singura. Si uite ca totusi ma voi mai gindi la mesajul acesta.
O alta persoana mi-a spus ca sunt o prietena buna. De la inceput nu mi-am dat seama ca bileteul este pentru mine, doar dupa ce persoana in cauza a marturisit ca ea este autorul. Pai, referitor la continutul acestui biletel nu sunt chiar sigura. Personal nu ma calific drept o prietena foarte buna, am facut greseli enorme in acest plan, dar oricum multumesc pentru apreciere :).
Si in sfirsit al treilea biletel. A fost cel care m-a impresionat cel mai mult. Intr-un fel sau altul m-a facut sa ma intreb "Eu sunt asa??!"( in sensul pozitiv). As vrea doar sa-i multumesc autorului acestui biletel pentru ca mi-a adaugat in suflet un strop de incredere in propria persoana.
Si acum ma gindesc ce-ar fi daca am primi asemenea biletele de la fiecare identitate din viata noastra, sa stim care este viziunea lui asupra propriei noastre persoane? Probabil ca acest lucru ar genera o enormitate de conflicte. Ne suparam cind cineva ne zice macar un cuvintel de rau, dar sa mai stim toooootul.
Si inca o data ma mir de cum e organizata lumea. Si imi place! (dintr-un anumit punct de vedere)
Tot acest mister ii ofera vietii un farmec aparte, uluitor si exceptional. Imprevizibilitatea este o trasatura dominanta a vietii, anume ea nu ne da voie sa ne plictisim prea mult timp.

Nu știu, n-am idee!

Interesantă mai e viața. Sau nu, viața e banala, obișnuită. Oamenii sunt intereanți!

Chiar și pe parcursul lecției de istorie te miri de idiotizmul unor anumite personalități. De fapt, ca să admiri un pic de idiotizm nu e nevoie sa sapi atît de adînc, e de ajuns să privești un pic mai atent in jurul tău...

Oricum, chiar nu vreau să critic sau să insult pe nimeni. Respect personalitatea tuturor, dar cum am mai spus, unii oameni pur și simpu îmi trezesc curiozitatea și interesul. Nu știu cum să explic, pur și simplu stai și îi privești, iar la un moment dat îți vine să le deschizi "ușile" și să intri în mintea lor, să vezi ce naiba se petrece acolo???

Sunt și persoane care îmi aduc un setiment profund de admirație. Pe unele le invidiez, pe altele le admir inteligența, simțul umorului sau chiar fizicul.

Dar oare eu... Cei din jurul meu ce cred? Mă invidiază, mă admiră pentru ceva? Sau poate mă încadrează în categoria persoanelor banale, neiteresante sau chiar "ciudate"? Nu știu, n-am idee...

Dar pentru o clipă vreau să văd oamenii cu alți ochi! Mai maturi, mai plini de experiență! Sau poate chiar a unui om obișnuit. Vreau să-mi văd personalitatea. S-o critic sau s-o admir, să-mi văd greșelile.

Mă gîndesc la toate astea și-mi vine în minte gîndul "Ce-i cu perfecționizmul ăsta??!! De unde s-a luat?" Poate-i o simplă latură a adolesenței, sau revine din complexele si conflictele interioare ce apar?
Și iarăși... Nu știu, n-am idee... 

9 ani

Şi uite aşa.... A început şcoala.
Nu ştiu cum, nu ştiu cînd... Dar acei 9 ani aproape
s-au scurs de tot. Oare chiar atît de repede???!!!
Parcă ieri am intrat pentru prima oară în şcoală, uitîndu-mă la elevii mai mari şi dorind să ajung cît mai repede ca ei. Iar acum... Vreau înapoi!!!
Mai ales cînd mă gînesc la viitor, la examene, la alegerile care trebuie să le fac...
Şi unde s-au dus toţi acei ani?

Atunci cînd stai la lecţie iar colegii din faţa ta se sîcîie, se gîdilă şi se amuză, iar tu stai, îi priveşti iar dispoziţia ta involuntar se ridică...
Atunci cînd cineva zice-o glumă ce te face să rîzi jumătate de oră...
Cînd pur şi simplu mergi, iar o prietenă îţi "jlipeşte" una de nu te mai poţi aşeza...
Cînd dorim să chiulim de la ore toată clasa, dar niciodată nu ni se primeşte!! :D
Sau cînd stai la pauze şi nu mai poţi de atîta rîs nebun!
Şi cîîîtăă adrenalină la evaluări!

Acum nu vreau decît ca anul ăsta să fie ceeel mai minunat, ceeel mai vesel şi ceeeeel mai reuşit din aceştia 9!

If today was your last day...

21.12.2012 = Apocalipsa

Mdaaa))
Tu crezi in asta?
Eu personal cred ca-i o timpenie.


Dar totusi, hai sa ne imaginam ca in acea zi,  pai, viata pe care-o stim.... va disparea...
Ce-ai face tu daca-ai sti ca mai ai de trait doar jumatate de an? Ce-ai face daca-ai sti ca nu vei mai putea fi cu persoana iubita? Ca nu vei mai putea ride pina la lacrimi si pina la durerea aia din burta citeodata chiar placuta? Ca nu vei mai putea simti acel sentiment extraordinar cind dormi cit vrei tu si faci doar ce doresti toaaaaata ziua... Nu vei mai putea simti gustul ciocolatei, a cartofilor prajiti sau a mai stiu eu ce fel de mincare...

In fine... Mereu lasam pe miine ceea ce vrem sa facem... Niciodata nu ne luam inima-n dinti ca sa mergem mai departe.. Suntem cuprinsi de-o anumita frica ce ne ineaca din interior... Incetul cu incetul, fara sa ne dam seama, ne stingem.

De ce nu putem pur si simplu sa traim? Fara a complica lucrurile? 

Fara sa vrem ne construim in fata un zid plin de probleme, neajunsuri, regrete sau dubii, pe care singuri il inaltam pe zi ce trece, pina ne acopera soarele lasindu-ne fara lumina... Iar atunci cind ne dam seama de ceea ce-am facut, e deja prea tirziu. Unii nici macar nu incearca sa distruga acel zid, ascunzindu-se dupa el si temindu-se de soare si lumina lui. Altii insa, incearca din ultimile puteri sa-l sara sau chiar sa-l distruga. Problema e ca putini reusesc sa-l doboare...

Se spune ca trebuie sa-ti traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima...
Incetul cu incetul imi dau seama de sensul acestei fraze...

Si nu vreau!!! Nu vreau sa ma trezesc miine fara a avea posibilitatea de-ai saruta buzele dulci!!! Nu vreau sa dispara nimic din viata mea! Nimic!!! Nu vreau sa ajung miine sa regret ceva ce n-am facut...  

Asa ca lasa toate dubiile la o parte... La urma urmei, niciodata nu stii cind se va adeveri fraza pe care-am spus-o mai sus. :)

10 days without internet)

O daa! 10 zile!)))) 10 zile fara posibilitatea de-a vorbi pe skype, fara saituri de socializare...Fara muzica pe care vreau eu s-o ascult! Mdaa..

Dar, totusi, nu a fost chiar atit de rau. In sfirsit mi-am facut timp pentru niste lucruri care am vrut sa le fac de muuult timp... Am invatat niste cintece noi la chitara, am inceput a rezolva teste la matematica (!!!), am inceput a invata franceza (Doamne, cit e de grea gramatica franceza!), etc. Plus la asta in casa era mereu ordine. :D M-am ales si cu niste laude pentru un anumit lucru facut din plictiseala.

Iar acum ma intreb, cum ar fi viata fara internet? Stam cu orele pe saituri ca odnoklassniki sau facebook... In loc sa facem ceva cu adevarat util, distractiv sau la urma urmei sanatos.

Nu vreau sa condamn pe nimeni...Chiar eu personal intre "sa citesc o carte?" sau "sa stau pe net?", as alege a doua varianta.

 Si cel mai iritant lucru e ca oricum nu te poti dezlipi de la "caramida" asta (cum ii spune un apropiat de-al meu).